Toţi duşmanii or să se bucure de moartea lui Micle, crezând că această bucurie se reflectă şi în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care mă călăuzeşte în acest moment este cu totul altul.


toţi-şmanii-or-să-se-bucure-de-moartea-lui-micle-crezând-că-această-bucurie-se-reflectă-şi-în-sufletul-meu-dar-nu-sentimentul-care-mă
veronica micletoţiduşmaniiorsebucuredemoartealuimiclecrezândaceastăbucuriereflectăşiînsufletulmeudarnusentimentulcarecălăuzeşteacestmomentestecutotulaltultoţi duşmaniior săsă sese bucurebucure dede moarteamoartea luilui miclecrezând căcă aceastăaceastă bucuriebucurie sese reflectăreflectă şiîn sufletulsufletul meudar nusentimentul carecare mămă călăuzeştecălăuzeşte înîn acestacest momentmoment esteeste cucu totultotul altultoţi duşmanii orduşmanii or săor să sesă se bucurese bucure debucure de moarteade moartea luimoartea lui miclecrezând că aceastăcă această bucurieaceastă bucurie sebucurie se reflectăse reflectă şireflectă şi înşi în sufletulîn sufletul meusentimentul care măcare mă călăuzeştemă călăuzeşte încălăuzeşte în acestîn acest momentacest moment estemoment este cueste cu totulcu totul altul

S-au spus multe despre Veronica Micle, inclusiv faptul că a fost o curvă. Dar în afară de ea, n-am auzit de vreo altă femeie uşoară care să fi scris versuri atât de frumoase. Nu se ştie dacă Eminescu ar fi fost cel pe care-l cunoaştem astăzi fără acest drac care-i strica viaţa, dar care, de fapt, îl îmbia la creaţie. E greu să găseşti în toată opera lui Eminescu un loc unde nu-i fie şi o adiere din această imagine a Veronicăi Micle.Ceea ce urmăreşte sufletul reprezintă cel mai înalt sentiment de dra­goste pe care ţi-l poţi imagina. Aceasta este dorinţa sufletului. Acesta es­te scopul lui. Sufletul caută sentimentul. Nu cunoaşterea, ci sentimentul. El are deja cunoaştere, dar cunoaşterea este conceptuală. Sentimentul ţine de experienţă.Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; eu mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; eu nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. Eu văd aceste spaţii înspăimântătoare ale universului care mă închid şi mă găsesc legat de un ungher al acestei vaste întinderi, fără a şti de ce sunt aşezat mai degrabă în acest loc, decât în altul, nici de ce puţinul timp ce mi-e dat să trăiesc îmi este hotărât în punctul acesta mai degrabă decât în altul din întreaga eternitate care m-a precedat şi din cea care mă urmează... Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.Dacă totul s-ar sfârşi cu moartea noastră, atunci moartea ar fi o soluţie pentru cei răi care şi-ar scăpa cu o lovitură nu numai trupul, ci şi sufletul lor, cu toată răutatea din ei. Dar, pentru că sufletul este nemuritor, evident, nu există scăpare de răul de care se tem. De aceea răii trebuie să se gândească la judecata de apoi.Toţi oamenii la adolescenţă ştiu care este legenda lor personală. În acest moment al vieţii, totul este limpede, totul este posibil şi oamenii nu se tem să viseze şi să dorească ce le-ar plăcea să facă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă încearcă încet, încet să dovedească faptul că legenda personală este imposibil de realizat. Sufletul lumii se hrăneşte cu fericirea oamenilor, sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia. Împlinirea legendei personale este singura îndatorire a oamenilor.Toţi oamenii sunt frumoase flori mergătoare. Dar în loc să rămână un martor tăcut şi să se bucure de toate acestea, omul suferă fiind dominat de boala lui