Omul crede că-şi călăuzeşte viaţa şi că se conduce singur; şi partea cea mai lăuntrică a fiinţei sale este trasă în mod irezistibil spre destinul său!


omul-crede-că-şi-călăuzeşte-viaţa-şi-că-se-conduce-singur-şi-partea-cea-mai-lăuntrică-a-fiinţei-sale-este-trasă-în-mod-irezistibil-spre
goetheomulcredecăşicălăuzeşteviaţaşiseconducesingurparteaceamailăuntricăfiinţeisaleestetrasăînmodirezistibilspredestinulsăuomul credecălăuzeşte viaţaviaţa şică sese conduceconduce singurşi parteapartea ceacea maimai lăuntricăfiinţei salesale esteeste trasătrasă înîn modmod irezistibilirezistibil sprespre destinuldestinul săucălăuzeşte viaţa şiviaţa şi căşi că secă se conducese conduce singurşi partea ceapartea cea maicea mai lăuntricălăuntrică a fiinţeia fiinţei salefiinţei sale estesale este trasăeste trasă întrasă în modîn mod irezistibilmod irezistibil spreirezistibil spre destinulspre destinul său

Dacă omul, şi mai ales monahul, şi-ar cunoaşte urâţenia sa lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare. Înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete, atâtea mâzgăleli şi noi să ne privim, de pildă, hainele noastre? Ne spălăm hainele, le călcăm şi suntem curaţi, dar înauntru suntem... nu mă întreba! De aceea, dacă cineva ar sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui. Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, el atunci caută să scoată cu migală şi cea mai mică pată. Ceea ce trebuie, este să-şi întoarcă toată grija spre curăţia duhovnicească, spre frumuseţea lăuntrică şi nu spre cea dinafară.Este important să învăţaţi cum să intraţi în contact cu esenţa cea mai lăuntrică a fiinţei dumneavoastră. Această esenţă a fiinţei există dincolo de ego. Ea este lipsită de teamă, este liberă, este imună la critici şi nu se teme de provocări. Ea nu se simte superioară nimănui, dar nici inferioară, fiind plină de mister, de magie, de lumină.Iubirea este cea mai mare dintre tristeţile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice.Dacă tânjeşti după o utopie, dorinţa ta se îndreaptă, de fapt, către o armonie individuală şi socială. Această armonie nu a existat niciodată, întotdeauna a fost un haos. Societatea a fost împărţită în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni - toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împărţiri nu e valabilă. Ele arată însă că omul este divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile conflictului său interior. Omul nu are unitate lăuntrică şi, prin urmare, nu este în stare să creeze o societate, o umanitate unică, nici în afara lui. Cauza nu se găseşte în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lăuntrice.Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci fiecare om îşi făureşte Dumnezeul său după propriul chip. Prin urmare, Dumnezeu nu trebuie căutat în afara omului, ci în străfundul sufletului său, ca expresia cea mai pură a fiinţei sale pur umane.În propriul său interes, omul trebuie să îi iubească pe ceilalţi oameni, fiindcă ei sunt necesari bunei sale stări. Morala îi dovedeşte că dintre toate fiinţele de pe pământ, cea mai necesară omului este omul.