Mi-am privit inima,-n timp ce lebede treceau spre sud,Şi ce-am văzut din ce nu mai văzusem – un străin?Doar o întrebare în plus şi una mai puţin:Nimic pe măsura acelui zbor spre-o altă zare.Inimă-obosită, pâlpâind ca o lumânare,Casă fără aer, uşa-ţi închid şi plec spre alt destin.Iar voi, lebede, treceţi din nou peste oraş spre sud,O, zburaţi din nou peste oraş, în lungi stoluri călătoare!


mi-am-privit-inima-n-timp-lebede-treceau-spre-sudŞi-am-văzut-din-nu-mai-văzusem-un-străindoar-o-întrebare-în-plus-şi-una-mai-puţinnimic-pe
edna st. vincent millaymiamprivitinimantimplebedetreceauspresudŞiceamvăzutdinnumaivăzusemunstrăindoarîntrebareînplusşiunapuţinnimicpemăsuraaceluizborspreoaltăzareinimăobosităpâlpâindcalumânarecasăfărăaeruşaţiînchidplecaltdestiniarvoilebedetreceţinoupesteoraşsudozburaţioraşlungistoluricălătoaretimp cece lebedelebede treceautreceau sprevăzut dindin cece nunu maimai văzusemvăzusem –– uno întrebareîntrebare înîn plusplus şişi unauna maipe măsuramăsura aceluiacelui zborpâlpâind caca ofără aerînchid şişi plecplec sprespre alttreceţi dindin nounou pesteoraş sprezburaţi dindin nounou pesteîn lungilungi stoluristoluri călătoaretimp ce lebedece lebede treceaulebede treceau sprevăzut din cedin ce nuce nu mainu mai văzusemmai văzusem –văzusem – uno întrebare înîntrebare în plusîn plus şiplus şi unaşi una maipe măsura aceluimăsura acelui zborpâlpâind ca oînchid şi plecşi plec spreplec spre alttreceţi din noudin nou pestenou peste oraşpeste oraş sprezburaţi din noudin nou pestenou peste oraşîn lungi stolurilungi stoluri călătoare

Într-un regim fericit nu ar trebui să existe oameni singuri;Înţeleptul şi meşterul trebuie să lucreze împreună... Astfel că tu, un om din munţii de răsărit,Ai renunţat la viaţa culegătorului de ierburi vindecătoareŞi ai bătut drum lung până la Poarta de Aur Ca să descoperi că zelul tău a fost în zadar... . Pentru a petrece Ziua fără Foc pe unul din râurile sudice,Ţi-ai reparat hainele de primăvară acolo, în oraşul de la nord.Acum, părăseşti capitala, iar eu îţi torn vinul de bun rămas – Curând voi rămâne singur, fără prietenul meu de suflet.În barca din lemn dulce de scorţişoară,De-a lungul copacilor din zare,Vei pluti din nou spre uşa ta din stuf împletit,Spre un asfinţit luminând palid oraşul îndepărtat... . Deşi s-ar putea să nu-ţi fi atins ţelul, să nu te îndoieştiCă unora li-i dat să-audă muzica de pe cealaltă parte a lunii.Fă-o din nou! Joac-o din nou! Cânt-o din nou! Citeşte-o din nou! Scrie-o din nou! Schiţeaz-o din nou! Repetă din nou! Aleargă din nou! Încearcă din nou! Pentru că din nou este exerciţiu, iar exerciţiul este îmbunătăţire, iar îmbunătăţirea conduce doar la perfecţiune.Dacă prelungeşti linia ce trece prin β, α şi γ din constelaţia Vulturul în sus, spre nord, la o mică depărtare dai peste una dintre cele mai mici constelaţii, Săgeata, care e alcătuită numai din stele mici, dar cari în adevăr formează o săgeată îndreptată spre stelele Vulpei Mici.Dacă am fi la ecuatorul Pământului, la brâul lui, atunci Steaua polară ar fi tocmai la orizont, la nord, spre sud ar fi polul sud, iar stelele toate ar avea un răsărit şi un apus.În ţara noastră, cele mai frumoase nopţi sunt cele de toamnă; aerul e curat şi liniştit, iar stelele se văd lămurit, chiar şi cele mai mici. Bine-nţeles că avem şi unele toamne urâte, dar de cele mai multe ori sunt frumoase şi dacă Luna (care poate fi iubită de poeţi, dar nu şi de astronomi) nu întunecă stelele cu lumina ei, nopţile sunt admirabile pentru observaţiuni. În septembrie, seara, stelele verii sunt înspre apus, cele mai multe; altele sunt încă de-asupra capului, sau spre sud, ca: Lebăda, Lira, Vulturul şi celelale; spre răsărit însă şi spre sud-est vedem noi constelaţii.În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.