În Bucureşti nu stau goale catastifurile, gârla şi puşcăria.


În-bucureşti-nu-stau-goale-catastifurile-gârla-şi-puşcăria
cilibi moiseÎnbucureştinustaugoalecatastifurilegârlaşipuşcăriaÎn bucureştibucureşti nunu staustau goalegoale catastifurilegârla şişi puşcăriaÎn bucureşti nubucureşti nu staunu stau goalestau goale catastifurilegârla şi puşcăriaÎn bucureşti nu staubucureşti nu stau goalenu stau goale catastifurileÎn bucureşti nu stau goalebucureşti nu stau goale catastifurile

Cum puşcăria ce-ţi dă şocE plină ochi cu găinari,Corupţii – toţi rechinii mari -Stau ani la rând, dar nu prind loc.De la Bucureşti la valeTotul este numai jale,De la Bucureşti în susE la fel cum v-am mai spus.Oricum eu nu am considerat lucrurile ca pe o opţiune... Faptul că eram la Bucureşti pentru mine era ca o binecuvântare. Foarte puţini părinţi îşi permit luxul de a-şi da copiii la o şcoală din Bucureşti. Or, nici nu putea să-mi treacă prin minte gândul să renunţ.Cuvintele sunt forme goale. Ele pot fi umplute cu plumb, cu petale de trandafir sau pur şi simplu... vorbe goale.Totul a început în 1977. Lucram la o fabrică de avioane lângă Braşov şi, ca orice tânăr, am plecat să-mi satisfac serviciul militar. Am plecat la Bacău şi comandantul unităţii de acolo a venit în sala de curs, ne-a povestit cum este implicată România în activităţi cosmice. Că din 1968 a aderat la un acord internaţional numit Intercosmos, în cadrul căruia dezvoltăm instituţii cosmice, pregătim specialişti şi, în sfârşit, pregătim un om să-l trimitem în spaţiul cosmic. Ne-a întrebat cine doreşte să participe la selecţia pentru candidaţi cosmonauţi. Cine intra în această competiţie beneficia de un examen medical complex. Aveam 24 de ani şi m-am gândit să văd cum stau cu sănătatea. Testele se făceau la Spitalul Militar din Bucureşti. În Capitală era şi soţia mea, studentă pe atunci. Şi am zis că, decât să stau o lună în unitatea militară să mă trezesc dimineaţa să fac marşul cu rucsacul în spinare, mai bine plec la Bucureşti să-mi văd soţia. Aveam un băiat şi urma să vină şi al doilea. Acelea au fost considerentele. Şi de acolo, iată-mă acum în faţa voastră, la 33 de ani după zborul făcut în spaţiul cosmic.Dorul nebun l-am avut de bunici când m-am mutat la Bucureşti, la şase ani. Făceam injecţii cu penicilină şi bunicul meu se urca în tren şi venea la Bucureşti să mă ţină de mână. Nu puteam să trăiesc fără el. Nu am putut. A fost aşa o legătură... mă emoţionează de fiecare dată când vorbesc despre el.